Puține figuri istorice au fost atât de greșit înțelese și de defăimate precum Țarul Mucenic Nicolae al II-lea, ultimul împărat al Rusiei Pravoslavnice. Mințile moderne „occidentale," tind să privească istoria dintr-o perspectivă strict politică. Din perspectivă ortodoxă însă, istoria este înțeleasă ca povestea aflată în desfășurare a înnoiri omului prin întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, prin moartea Lui pe Cruce din dragoste pentru neamul omenesc, și prin Sfânta Lui Înviere.
Ascensiunea și declinul națiunilor, dezvoltarea culturii - pe scurt, întreaga istorie a omenirii - nu pot fi analizate corect decât în această cheie. Odată cu uciderea Țarului Nicolae, forma bizantină de guvernământ care Îl are drept conducător pe Hristos a luat sfârșit, fiind înlocuită de epoca prezentă - o eră a fărădelegii, apostaziei și confuziei.
Domnia Țarului Nicolae a fost una ce s-a înscris în tradiția întemeiată cu șaisprezece veacuri înainte de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Faptul că o tragedie de neînchipuit, cum a fost Revoluția Rusă, a putut avea loc nu face decât să confirme adevărul înștiințării biblice: „Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci." /Matei 24, 12/
Împăratul creștin și cucernic a fost înconjurat de persoane, printre care s-au numărat chiar și rudele sale, ale căror egocentrism, meschinărie și frivolitate au înlăturat din inimile lor dragostea lui Dumnezeu, până într-acolo, încât aceștia au eșuat în a-i fi alături Suveranului în clipa cea mai grea. Elementul revoluționar - vrăjmașii lui Dumnezeu - au primit astfel cale liberă pentru a distruge Sfântul Imperiu Rus și a instaura, în locul lui, o satanocrație, al cărui scop nu a fost altul decât ștergerea de pe fața pământului a pomenirii numelui lui Dumnezeu. (...)
Cumplita crimă din subsolul casei Ipatiev a fost începutul băii de sânge neomenești care a scăldat, apoi, întreaga Rusie și în care zeci de milioane de oameni și-au pierdut viața, Biserica a căzut în mâinile ateilor, iar Sfânta Rusie a fost desfigurată, ajungând de nerecunoscut.
Nouă, generațiilor de astăzi, nu ne revine decât să ne rugăm Țarului Mucenic Nicolae, celui de două ori încununat de Dumnezeu, și familiei sale de sfinți, ca să mijlocească dinaintea Tronului Dumnezeiesc pentru iertarea păcatelor noastre, ale tuturor. Și fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască tăria de credință ca și noi să urmăm, după vrednicie, pilda acestor adevărați slujitori ai Lui. Amin.
Ieromonah Zaharia Liebmann
Recunoscută de către criticii de pretutindeni ca o capodoperă a prozei scurte fantastice, Băiatul-Zi și Fata-Noapte este un basm clasic despre nevinovăție și rău, semnat de autorul al cărui nume este sinonim cu cele mai rafinate creații din domeniul ficțiunii. Contemporan și prieten al lui Lewis Carroll, George MacDonald a exercitat o influență profundă asupra unei generații întregi de autori, printre care se numără și C.S. Lewis. Lewis afirma, de altfel, că imaginația sa a fost „botezată" în apele înmiresmate ale geniului lui MacDonald.
Fetița orfană de altădată care acum are 18 ani devine un deschizător de drumuri - prima fată din Avonlea care pleacă la facultate.
În acest volum urmează să pășim delicat dincolo de pragul adolescenței, să retrăim alături de ea emoția începutului și provocarea de a face față unei lumi cu totul necunoscute.
Regăsim prieteni vechi și facem cunoștință cu alții noi. Vom fi alături de Anne în momente de bucurie, dar vom gusta și din amărăciunea și suferința inerente întâlnirii cu marile taine ale vieții.
Ambițioasă, puternică și curajoasă, va trece peste toate încercările cu suflet curat, având încredințarea că viața din Rai trebuie începută aici, pe pământ și trăită ca atare.
Sensibilitatea Annei rămâne neschimbată, iar ecoul întrebării sale a fi om mare e la fel de frumos cum ne închipuiam noi când eram copii? plutește discret dincolo de paginile cărții.
În cuprinsul acestor pagini am schițat o seamă de teme filosofice, care formal fac jocul între notație și eseu. De aceea ele nu au caracter prea tehnic, de strictă specialitate, ci mai mult unul de mărturisire. Îndelung experimentate interior și controlate cu datele lumii externe, aceste însemnări încearcă să prindă pe scurt stări ale spiritului omenesc, spirit în continuă luptă pentru cucerirea unor zone fertile și pure.
Prefacerile profunde la care a fost supusă lumea contemporană au azi mai mult ca oricând, o atitudine lipsită de prejudecăți, o atitudine pozitivă și creatoare în fața problemelor ce ni se ridică și par să angajeze întreaga noastră răspundere în fața destinului uman și al civilizației. În acest fel vom ieși din impas și efortul nostru ne va purta acolo unde dorim să ajungem: la împlinirea unei formule superioare de viață.
Viaţa lui Stefan este o istorie plină de poveţe despre credință, nădejde și dragoste, o Evanghelie vie pe care autoarea o înfăţişează astfel încât vă veţi simţi părtaş la bucuriile şi suferinţele eroului.
Citind, veţi trăi alături de oamenii din vremea lui Hristos ce auziseră de El şi se porniră a-L căuta şi veţi descoperi, ca şi Ștefan, că „Dumnezeu e Dragoste şi Dătător a toate. Toată dragostea de la Dumnezeu vine, şi, fără de aceasta, lumea ar cădea din locul său, din Rai, în întunericul cel din afara dragostei - dacă poate fi, cu adevărat, vreun loc în care să nu răzbată lumina lui Dumnezeu."
Odată ce a aflat de Hristos, Ștefan a trăit întreaga dramă a răstignirii Fiului lui Dumnezeu, ca și a celor mai apropiați ai săi și asumându-şi propria cruce și nedezlipindu-se de învățătura cea nouă adusă lumii a ajuns să-și dea propria viață pentru cel pe Care L-a iubit cel mai mult.
Un merit al volumului de față este acela că pune la dispoziția cititorilor traducerea Raportului Comisiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse privind martiriul familiei imperiale. Acest document oficial poate fi deosebit de util cititorilor care mai au întrebări, nedumeriri, ba poate chiar și rezerve cu privire la justețea hotărârii de a-l trece pe Nicolae al II-lea și pe ceilalți membrii ai familiei imperiale uciși de bolșevici odată cu el în rândul sfinților mult pătimitori cinstiți în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.
(...) Am încredințarea că textele incluse în acest volum aduc nu numai o binevenită perspectivă duhovnicească asupra unor persoane și evenimente despre care în România s-a vorbit și s-a scris preponderent dintr-o perspectivă îngustă, dar și că, prin mai buna cunoaștere a tragediei familiei imperiale Romanov, vom putea să deslușim cumva mai clar unele din rădăcinile teologico-politice ale crizei fără precedent istoric ce erodează sfânta instituție a familiei și accelerează declinul națiunilor europene, cândva creștine.
Corneliu Berari
Mary Lennox este o copilă născută într-o bogată familie britanică ce trăia în India. Acaparați de iureșul petrecerilor luxoase și al multelor îndatoriri sociale, părinții o ignoră lăsând pe mâna servitorilor bine plătiți toate neplacerile legate de creșterea şi educaţia micuței nedorite. Fără iubirea și căldura familiei, Mary ajunge un copil bolnăvicios, arogant și răutăcios.
Rămasă singura supraviețuitoare a familiei ei, după o epidemie de holeră, fetița este trimisă în Anglia, la reședința izolată a unui bogat unchi. Copleşită mai întâi de sentimentul de respingere totală față de toți și toate, Mary ajunge să aprecieze mai întâi compania Marthei, tânăra și inimoasa servitoare, apoi pe cea a lui Dickon, fratele mai mic al Marthei. Provenind, la rândul lor, dintr-o familie pe cât de numeroasă, pe atât de strâmtorată material, Martha și Dickon s-au bucurat de iubirea unei mame ce a știut cu înțelepciune să răsădească în fiecare dintre copiii ei semințele virtuții. Aceasta o va ocroti într-un chip minunat și pe Mary, a cărei viață la conacul misterios se schimbă încetul cu încetul.
Dorința de a reînvia grădina, strălucitoare odinioară, dar care zăcea acum într-o amorțită părăginire, îi dă aripi lui Mary, dar și puterea de a-și smulge verișorul din temnița unei boli închipuite și de a-l face și pe el să-și dorească să se bucure de viaţă. Mary și Colin învață să lucreze pământul și să ajute florile să iasă la lumină, încântându-le ochii și bucurându-le sufletele. Amândoi se simt inundați de o putere nebănuită și necunoscută lor până atunci, Puterea cea mai presus de fire, Puterea Celui Preaînalt care transformă uscăciunea și pustiul lăuntric în bogată și rodnică grădină.
Grădina secretă a fost citită pe nerăsuflate, trăită cu intensitate și iubită din adâncul inimii de generații întregi de cititori, care și-au regăsit în paginile ei lujerii firavi ai propriilor aspirații către lumină. Citiți-o împreună cu copiii și veți dori cu siguranță voi înșivă să lucrați în grădina secretă a inimilor voastre!
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Dacă în noi se ivește plinătatea dragostei, cu adevărat de toți vrăjmașii se va alege praful. Căci cine îndrăznește să lupte împotriva dragostei? Nu este nicio armă care poate să lupte împotriva dragostei. De ce? Căci Dumnezeu este dragoste, iar acolo unde se ivește plinătatea dragostei dumnezeiești, de acolo fuge orice răutate!
De aceea să vă străduiți, precum și singuri vedeți, când le iubim pe toate și nouă ne este bine, căci atunci gândurile noastre sunt pașnice, pline de dragoste și bunătate. Să vă rugați zi și noapte și pe copii învățați-i să se roage Domnului cu inima, să caute cele bune, să fie plini de dragoste dumnezeiască, să simtă bucuria vieții și pacea dumnezeiască.
Starețul Tadei de la Vitovnița
Descriere
Anne este la cei 17 ani ai săi un boboc ce se deschide delicat spre lume, înfrumusețând-o cu parfumul trăirilor sale pe cât de adânci, pe atât de curate și de autentice.
Tânăra învățătoare modelează sufletele celor mici, hrănindu-i din preaplinul unei inimi ce nu cunoaște alt ritm decât cel al implicării și al dăruirii totale.
Plină de fantezie și entuziasm, Anne își croiește pas cu pas drumul către propria sa menire, influențând hotărâtor viețile tuturor celor ce au bucuria să o cunoască. Chiar și pe cele ale cititorilor săi.
Căci reperele pe care această copilă visătoare a reușit la anii ei să și le stabilească deja, sunt astăzi mai actuale și mai necesare ca niciodată: „să trăiască grațios, frumos, în adevăr, cu delicatețe și generozitate, ținându-se departe de neadevăr, răutate și vulgaritate."
Aceste convorbiri au apărut ca un strigăt de disperare la vederea a tot ceea ce se întâmplă în familia din zilele noastre. De unde capătă tinerii cunoștințe despre familie și căsnicie? Privindu-i pe proprii părinți, gata întotdeauna de scandal, de pe micile ecrane și din filme. Ei pot numai să viseze la faptul că o căsnicie poate fi eternă, că iubirea adevărată și fidelitatea se pot întâlni și astăzi, întrucât nu văd întâmplându-se aceste lucruri în realitatea în care trăiesc.
Sarcina pe care mi-am propus-o, mergând la conferințele organizate pentru elevii clasei a XI-a, era una foarte simplă: să le mărturisesc că toate acestea sunt cu putință și în realitate, că vor putea iubi cu adevărat și că, la rândul lor, pot fi iubiți în aceeași măsură. Dar iubirea presupune, bineînțeles, strădanie.
Mi-aș dori să cred că, într-o bună zi, va fi reintrodusă în școli o materie care s-ar putea numi Etica și psihologia vieții de familie (dar care, spre deosebire de vechea disciplină comunistă, ar fi o variantă a viziunii ortodoxe asupra familiei). Până la urmă, fizicieni și chimiști vor deveni unul dintr-o mie, deși aceste discipline sunt studiate ani la rând. O familie însă vor întemeia aproape toți, iar în școli nu li se vorbește nimic despre lucrul acesta, în cel mai bun caz (de fapt, în cel mai rău caz) le este introdusă Educația sexuală.
Convorbirile de față au fost adresate elevilor din clasa a XI-a dintr-un liceu din orașul Taldom. Însă unele subiecte legate de latura intimă a căsniciei au putut fi abordate abia cu elevii claselor absolvente.
Textele convorbirilor din această carte sunt mai ample decât orice conferință reală ținută la școală. În funcție de auditoriu și de întrebările adresate, discuțiile se axau doar pe o anumită parte a subiectului. Cartea conține și ceea ce s-ar fi putut spune și nu s-a spus acolo.
Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir foarte subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă...
O astfel de clipă s-a dovedit hotărâtoare pentru viața lui Toma, personajul central al acestei istorisiri ce se apropie de hotarele fantasticului și totuși este întru totul adevărată. Bineînțeles, nu s-a petrecut nicidecum din întâmplare, ci a fost o clipă sub semnul Sfintelor Paști, care înseamnă „trecere," „călătorie."
Paștile erau numele pe care poporul evreu îl dădea ieșirii lor din robia egipteană, în vremea în care se îndreptau spre Pământul Făgăduinței, spre libertate, spre bucurie. Acest soi de călătorie a fost cel petrecut și în sufletul bărbatului care s-a încredințat pe sine cu totul în mâinile lui „Moise" cel duhovnicesc, Iisus Hristos, și a fost călăuzit către un loc în care numai El poate să poarte de grijă de sufletul omului.
Sufletul lui, curățit prin cel mai scump mir - adevăratele lacrimi de pocăință - și luminat de îndemnuri lăuntrice sincere, a fost călăuzit pe calea întoarcerii către Pământul Făgăduinței cel duhovnicesc. El a făcut asemenea roade vrednice de pocăință, încât a devenit ca „o cetate aflată pe vârf de munte." /Matei 5, 14/ Toma, fostul deținut, fostul ucigaș, o fiară cu chip de om, teroarea întregii comunități, a fost luminat ca un alt Saul, /cf. Faptele Apostolilor 9, 1-9/ prefăcându-se într-o predică vie a iubirii lui Hristos, fiind chiar socotit sfânt în ținutul său de obârșie!
Cine s-ar fi așteptat la așa ceva și cine ar fi cutezat s-o nădăjduiască? „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu," /Luca 18, 27/ Care a spus: „viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte... Alege viața." /Deuteronom 30, 19/
Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfășoară în chip viu înaintea ochilor noștri, ne va încânta cu simplitatea, adevărul și însuflețirea ei și s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele, asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului sau a tâlharului de pe cruce, a vameșului, a Sfântului Apostol Pavel și a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este același; Hristos este același; pocăința este aceeași!
Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. Își va reține cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă și el a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. Însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăință. Maranatha; Doamne, vino!
Egumenul Ilarion - Nea Skiti
Vom păși din nou, alături de Anne, pe un nou tărâm al bucuriei și al imaginației, un tărâm plin de peripeții și de întâmplări neașteptate.
Cu toate că are acum șaisprezece ani și este învățătoare în Avonlea, tânăra Anne nu și-a pierdut nimic din firea ei visătoare și copilăroasă. Fără a-și nesocoti îndatoririle pe care și le împlinește cu multă dăruire, ținând seamă de idealuri de neclintit, Anne rămâne aceeași copilă sensibilă, cu suflet curat și gingaș, fascinată de cutreierarea potecilor nebătătorite ale tărâmului închipuirilor.
În cuprinsul acestor pagini am schiţat o seamă de teme filosofice, care formal fac jocul între notaţie şi eseu. De aceea ele nu au caracter prea tehnic, de strictă specialitate, ci mai mult unul de mărturisire. Îndelung experimentate interior şi controlate cu datele lumii externe, aceste însemnări încearcă să prindă pe scurt stări ale spiritului omenesc, spirit în continuă luptă pentru cucerirea unor zone fertile şi pure.
Prefacerile profunde la care a fost supusă lumea contemporană au azi mai mult ca oricând, o atitudine lipsită de prejudecăţi, o atitudine pozitivă şi creatoare în faţa problemelor ce ni se ridică şi par să angajeze întreaga noastră răspundere în faţa destinului uman şi al civilizaţiei. În acest fel vom ieşi din impas şi efortul nostru ne va purta acolo unde dorim să ajungem: la împlinirea unei formule superioare de viaţă.
Paginile de faţă încearcă să exprime tocmai acest lucru; ele sunt mărturii ale unui sens afirmativ în faţa vieţii. Trista privelişte a unei lumi apăsate fără voie de manifestările propriului său geniu, desigur ce seacă uneori bucuria noastră de a exista şi trăi ca oameni, nu poate aştepta schimbarea la faţă a stării de lucruri existente, până când nu se produce o altă orientare a spiritului şi care trebuie să înceapă prin a acorda mai multă încredere şi prin angajarea sa pe o cale a afirmaţiei spirituale.
Un om se caută pe sine însuşi, şi prin el pe cei ce-l înconjoară, caută o lume a sa şi o lume a noastră în ce are ea mai durabil şi de preţ. Prezentarea atâtor
experienţe şi formule poate că au adus ceva din acele pledoarii gratuite ale unor oameni însetaţi de absolut şi când acestea nu au reuşit, au mai putut rămâne doar cântecele lor de pelerini.
Ernest Bernea
Nu este lesne a înțelege nemăsurata adâncime și înălțime a însemnătății Învierii lui Hristos. Ea a cutremurat și cerul, și pământul, și adâncurile iadului.
Lumina cea strălucitoare a acestei întâmplări istorice minunează pe oameni nemăsurat mai mult decât mărimea cea fără de sfârșit a crugului ceresc, pe care o dezvăluie astronauții din vremea noastră. Pentru omul cel muritor este totuna dacă această lume este mică - doar atât cât cuprind ochii săi - sau ceva mai mare, încât nici telescopul să n-o poată cuprinde.
Lui îi este totuna dacă mormântul său se va întinde pe două arșini de pământ ori peste întreg cosmosul, care cuprinde milioane de ani lumină. Dar niciun om nu este nepăsător față de Învierea lui Hristos.
Sf. Nicolae Velimirovici
Volumul Raiul se dobândește aici întregește viziunea duhovnicească pe care Starețul Tadei ne-a lăsat-o moştenire, spre mântuirea noastră. Suntem răspunzători de gândurile pe care le întreținem, iată un adevăr foarte greu de crezut și de primit pentru omul postmodern, obișnuit să relativizeze orice și, mai ales, să vadă în gând doar o putere psihologică.
De obicei, în cărțile duhovnicești întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei așează ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii.
Alte arme din arsenalul războiului nevăzut, pe care ni le propune Starețul Tadei, sunt: smerenia, ascultarea, blândețea, iertarea aproapelui, acceptarea necazurilor. Calea Cuviosului Tadei este una mărturisitoare. El se opune duhului materialist al lumii, se ridică împotriva prorocilor mincinoși care au apărut sau stau să apară, împotriva orientalismelor propagate de curentul New-Age.
Mântuirea noastră stă numai în Domnul nostru Iisus Hristos pentru că prin El „firea noastră omenească a pătruns în taina Sfintei Treimi; este un dar nemăsurat." Ținta vieții noastre este aceeași pentru toți: „Aici ne este dat să ne pregătim pentru veșnicie, să biruim răul, ca niciodată să nu cădem din dragostea Părintelui Ceresc."
Daniel Mazilu
Minunat ar fi dacă această cărticică a Sfântului Nicolae Velimirovici ar ajunge doar la cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor să devină sfinți.
Ne jeluim că nu mai citesc oamenii cărți în vremea noastră, dar nu înțelegem că mai înainte au părăsit rugăciunea, care lectură este. Și puțin ne rugăm, pentru că puțin iubim și puțin înțelegem rostul rugăciunii în viața noastră.
Sfinții gustă taina rugăciunii, se hrănesc din aceasta și o împart cu ceilalți, spre a spori fericirea tămăduirii pe pământ. Sfinții pricep originea dumnezeiască a rugăciunii, văd puterea ei asupra lor și asupra celor din jur, făcând din ea rațiunea lor de a fi și de a vorbi. Sfinții înțeleg că a te ruga înseamnă a lupta neîncetat cu păcatul, cu diavolul și cu moartea.
De aceea, biruințele rugăciunii ne înfățișează ca fii ai Tatălui, după o lungă înstrăinare; ca slujitori ai Fiului, după o amară robie și ca mărturisitori curajoși în Duhul Sfânt, după nenumărate înșelări și umilințe.
Rugăciunile sfinților străpung timpul, iadul și inimile noastre din piatră. Ele înfățișează nostalgia Raiului din care am căzut, luminează în întunericul nostru lăuntric și zdrobesc vârfurile colțuroase ale inimii.
Dar cum se plămădește rugăciunea sfântului? Nefiind o virtute în sine, starea de rugăciune este dar duhovnicesc, milostenie cerească pentru omul care se îndreaptă spre Dumnezeu. Nu de puține ori vedem în viețile sfinților cum între această revărsare de har, smerenia omului și evlavia lui față de Maica Domnului există o strânsă legătură.
Ni se pare că rugăciunile Sfântului Episcop Nicolae Velimirovici sunt când întrebare a omului, când răspuns al Duhului; când coborâre în sine, când înălțare pe aripile harului; când teologie și conglăsuire cu Sfinții Părinți, când doxologie și împreună cântare cu Puterile cerești. Și nu greșim, dacă socotim astfel, pentru că în însăși taina sfințeniei lui se ascunde taina rugăciunilor sale. Litaniile acestea arhierești din lucrarea sa, Rugăciuni pe malul lacului /Predania, 2016/, au fost aici reașezate și însoțite de titluri potrivite, la cererea şi spre folosul duhovnicesc al credincioșilor români.
Nu luați în mâinile voastre această armă puternică voi care vreți ca viața să vă rămână așa cum este! Nu citiți aceste rugăciuni voi care iubiți iluzia unei fericiri fără suferința despătimirilor! Nu împliniți cele citite voi care, necrezând în Dumnezeu, alegeți dramatica veșnicie a omului vechi! Nu răspândiți vestea biruinței răului prin rugăciune voi care nu înțelegeți că „război neîncetat" este viața creștinului pe pământ!
Și invers! Apropiați-vă toți cei care simțiți nevoia înnoirii lăuntrice! Gustați frumusețile negrăite ale harului voi care ați înțeles, de acum, ce este deșertăciunea deșertăciunilor! Îmbărbătați-vă fraților în Domnul, pe cărarea cea strâmtă a Crucii, și nu uitați vreodată cuvintele Sfântului Nicolae: „Lumea se teme de voi, căci voi putere aveţi, iar ea este neputincioasă."
Daniel Mazilu
Aceste pagini au fost scrise de Vlădica Nicolae pe când era întemnițat în lagărul cu trist nume de la Dachau, lângă München, în Germania anului 1945. Pentru ca manuscrisul să nu fie găsit de paznici, l-a păzit cu grijă, și nu a îndrăznit să scrie cuvintele german și Germania întregi, ci numai cu inițiala G.
„Oricine poate fi proroc", spunea Vlădica Nicolae. „Spune-i celui ce lucrează răul că rău va petrece, iar celui ce lucrează binele că va fi răsplătit, și nu vei greși niciodată, deoarece aceasta este însăși legea cea veșnică a firii, căci niciodată în istorie răul nu a rămas nepedepsit sau binele nerăsplătit."
Pentru că s-a școlit în apus și a străbătut aproape toate țările europene, Nicolae a cunoscut mai bine decât oricare alt sârb sufletul omului apusean și a sesizat căile greșite pe care se grăbește vechiul continent. Plin de îngrijorare, și-a dat seama că Europa, care a purtat de-a lungul veacurilor stindardul creștinismului, a început să se îndepărteze de Hristos și să se întoarcă către lumea aceasta, să se întoarcă dinspre Duh înspre materie, iar Evanghelia pe care au jurat și după care au trăit întemeietorii culturii europene a început să fie din ce în ce mai mult înlocuită de știință. În locul lui Dumnezeu s-a înălțat ca ideal și idol Omul.
„Cei aleși de Dumnezeu spre a fi sarea și lumina lumii și-au pierdut gustul și s-au întunecat... Nici India, nici China, nici Africa nu-i mai socotesc pe oamenii albi drept sare și lumină, ci, din păcate, fără de gust și întunecați..." - se plânge Nicolae, încă din anul 1921. Colonizările și războaiele purtate sunt numai câteva dintre urmările acestei îndepărtări de Dumnezeu a omului european. În cartea „Războiul și Biblia", Vlădica ne întărește că îndepărtarea omului de Dumnezeu a fost pricina Primului Război Mondial, ce va aduce în curând noi curgeri de sânge. În chip prorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-al Doilea Război Mondial și a înfățișat vizionar armele și metodele folosite.
A văzut și a simțit pe pielea sa împlinirea acestor prorocii în mai multe temnițe nemțești, între 1941 și 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo.
Maltratările zilnice ale întemnițaților, spânzurările, crematoriile și camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu este scos din om, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război unii oameni au fost mai răi decât fiarele.
Vlădica povestește că în iadul Dachaului, într-o zi, „mă aflam, ca întotdeauna, în celula mea din închisoare. Dintr-odată intră un tânăr ofițer german, paznic al lagărului, și mă întrebă: «Oare dumneavoastră credeți cu adevărat în Dumnezeu?» «Nu», i-am răspuns eu. «Sunt fericit să văd un om învățat», se bucură acesta, și continuă: «Când eram copil credeam, căci așa am fost învățat, dar acum nu mai cred deloc.» Atunci i-am spus: «Cazul meu e diferit de al dumneavoastră. Când eram copil credeam, dar acum nu mai am nevoie să cred, căci știu că este Dumnezeu. Prin cercare, credința mea a ajuns o certitudine. Știu acum că este Dumnezeu». Foarte mânios, acesta trânti ușa și plecă. În acea seară nu am primit cina, dar am simțit mulțumire în suflet."
Oamenii noștri școliți în apus s-au molipsit de acest microb al ateismului, l-au adus și pe meleagurile noastre, și au otrăvit poporul nostru cu el. Prin acesta, s-a dărâmat și s-a nimicit tot ce era sfânt și cinstit în poporul nostru. Suntem martori la ce au dus toate acestea.
Paginile care urmează sunt plângerile acestui Proroc Ieremia al sârbilor pe ruinele evlaviei și cinstirii tradiționale a poporului său, precum și îndemnurile sale către copiii Sfântului Sava de a se lecui și a se mântui de „ciuma albă", așa cum numea el cultura europeană contemporană fără de Dumnezeu.
Episcopul Lavrentie