PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.10-11 / 1-15 Octombrie 1937

Nae Ionescu - Ştiinţificii şi Teologia

Am pomenit eu o dată un teolog rumân care ţinea foarte mult să-şi sprijine părerile pe… Ernst Haeckel. Asta nu este o poveste – prea e „bună”, ca să poată fi inventată! – ci o întâmplare adevărată; asupra căreia e cu atât mai de nevoe să ne ostenim puţin, cu cât ea nu e un caz izolat.
Ştienţismul e unul din complexele de inferioritate ale teologiei rumâneşti. Aţi băgat, poate, de seamă că e în viaţa omului o vârstă la care fiecare din noi „ştim tot”. E vârsta clasei a VI de liceu; când, fiind în contact mai strâns cu ştiinţa pozitivă, ne închipuim că tot se poate înţelege şi explica cu ajutorul instrumentului aşa de ispititor în simplitatea lui lineară pe care această ştiinţă – câtă poate intra în capul nostru la vârsta aceea – ni-l pune la îndemână; şi că tot ce nu se cuprinde în cadrele ştiinţei e basm, superstiţie sau naivitate.
Există însă şi în istoria spiritului omenesc o asemenea vârstă. Cronologic ea se aşează, cu maximul ei de intensitate, cam pela 1870. Şi este, în ignoranţa ei îndrăsneaţă şi stupidă – cuvântul nu e prea tare pentru o epocă dominată spiritual de Vogt, Moleschott, Bϋchner, Wagner, David Friedr. Strauss, sau Haeckel - una din epocile cele mai coborîte ale culturii umane. Este adevărat că stăpânirea aceasta nu a durat prea mult. Criza raţionalismului, ale cărei prime simptome par a fi apariţia impresionismului francez în pictură şi invazia literaturii ruseşti în Europa, trebuia să ducă repede înspre declin şi positivismul ştienţist care nu oferea nevoilor metafizice ale omenirei decât pseudoevidenţe simpliste şi mărginite. Dar dacă oamenii de ştiinţă, dându-şi seama de limitele exacte ale eforturilor lor, au renunţat să mai transforme în generalizări metafizice rezultatele, desigur nu precare, dar cu o semnificaţie unilaterală, a cercetărilor lor, a rămas totuşi, în mintea unei întregi categorii de oameni, pasibilă de intimidare pentru că lipsită de siguranţă personală, un fel de teamă nelămurită în faţa prestigioaselor construcţii ştiinţifice; teamă care este cu atât mai adâncă cu cât contactul omului cu ştiinţa e mai îndepărtat şi care se precizează în sentimentul că lipsa de atingere cu această ştiinţă echivalează cu o ignoranţă care descalifică. Sentiment fără îndoială primar, dar care ia libertatea de acţiune şi de gândire multor „doctori” ai teologiei rumâneşti.
Atitudinea aceasta care dezonorează teologia, pentru că o atinge în demnitatea ei de ştiinţă de sine stătătoare, cel puţin tot atât de curată ca toate celelalte ştiinţe, şi care înfăţişează pe ostenitorii respectivi nu numai ca neştiutori, dar şi ca neconvinşi ai teologiei, este fundamental falsă.
Să observăm că în mintea acestor oameni se confundă ştiinţa cu ştiinţa positivă; se reduce adică ştiinţa la ştiinţa pozitivă, şi mai grav, nu se conferă caracter ştiinţific decât afirmaţiilor de tonalitate positivă; ceea ce constitue încă o restrângere, chiar înlăuntrul ştiinţelor positive. Felul acesta de a gândi nu e numai fals. El e şi inferior; şi dovedeşte o totală lipsă de cunoaştere a mecanismului ştiinţei positive. Eu ştiu că a existat şi a avut chiar succes o dată părerea că atât adevăr e într'o afirmaţie, câtă matematică este cuprinsă în ea. Dar convingerile acestea au trecut. Astăzi se ştie, chiar de silabisitori în ale ştiinţei, că fiecare domeniu de cercetare omenească îşi are incertitudinile lui; că înaintea fiecărei ştiinţe se deschide la un moment dat un câmp al presupunerilor; şi că chiar în matematici anumite teorii şi anumite înţelegeri sunt în funcţie de temperamentul şi subiectivitatea cercetătorului, unele probleme neîngăduind decât asemenea soluţiuni. Exact, vai! ca în metafizică, de pildă, unde adevărul e în funcţie de timp şi loc!
În fond nu există o ştiinţă şi o ştiinţă pozitivă. Specificarea aceasta nu se mai poate face astăzi; când toată lumea a înţeles, însfârşit, că cercetarea ştiinţifică se face de fapt nu asupra obiectelor, ci asupra obiectelor logice, cari toate la un loc sunt tot atât de obiecte, şi, din acest punct de vedere, tot atât de reale. Cred că multă vreme de aci înainte lumea se va veseli pe seama închinătorilor ştiinţelor „positive”, cari au considerat întotdeauna un număr imaginar drept ceva positiv, dar au refuzat acest caracter unei națiuni sau unei biserici. Pentru ca să fie ştiinţifică se cere unei afirmaţiuni: să se supună rigorilor logicei şi să reziste unei confruntări cu realitatea la care se raportă. O afirmaţie nu e însă ştiinţifică în ea însăşi. Ea e ştiinţifică în măsura în care se poate încadra într'un sistem de afirmaţiuni legate într'un tot unitar având anumite metode şi raportându-se la un anumit domeniu; cu alte cuvinte, întrucât se poate încadra într'o ştiinţă; care, aceasta din urmă, nu se defineşte printr'un anumit obiect – unul mai… positiv decât altul!cât, mai degrabă, printr'o anumită perspectivă asupra realităţii şi mai ales prin putinţa de a face sistem. Asta e ştiinţa.
Dar atunci teologia nu are nimic de invidiat alte ştiinţe, şi cu atât mai puţin se poate ruşina în faţa unora din ele. Căci cineva poate să se ţină numai de întâmplările cari îi cad imediat sub simţuri şi să nu facă ştiinţă, iar altul să cate numai spre lucrurile din cer, şi totuşi să facă.
Iar dacă e vorba de ierarhizare, apoi parcă tot mai sus stă teologia, ale cărei temeiuri stau în cuvântul revelat al lui Dumnezeu, decât ori care altă ştiinţă al cărui obiect e numai făptură a lui Dumnezeu, lăsată la dispoziţia bietei noastre putinţe de a înţelege.
Să lăsăm, deci, în pace ştiinţa positivă. Ea nu conferă nici un fel de demnitate specială. Cel puţin teologilor, nu. E drept însă, adevăraţilor teologi.
Nae Ionescu